Un nor mic plutea tăcut deasupra lumii. Își ținea lacrimile bine strânse, de teamă că pământul le va respinge.

Zile întregi s-a încordat să nu le elibereze, rămânând plin.

Și în tot acest timp pământul suferea de sete.

Într-o zi, norul nu a mai putut. A dat drumul lacrimilor. A plâns încet, apoi cu tot curajul lui.

Și, fără să știe, lacrimile lui au hrănit un copac, o floare, o inimă.

Pentru prima oară, norul a înțeles: lacrimile nu fac rău. Ele hrănesc viața.

……………………………….

În cabinet văd adesea lacrimi care se opresc înainte să curgă.

Oameni care își mușcă buzele, își încordează maxilarul, își țin respirația, își mută privirea…

ca și cum plânsul ar fi ceva ce trebuie ascuns.

Dar lacrimile nu sunt rușinoase.

Sunt felul în care sufletul spune: ” mă doare…”.

 „Nu mai fi copil!”

„Fii puternic(ă)!”

„Nu e mare lucru, nu plânge!”

“ Îți dau eu imediat motiv să plângi!”

Îți sună cunoscut?

Pentru mulți dintre noi plânsul înseamnă slăbiciune.

Așa că le-am strâns în spate, în gât, în piept. Iar acum, când apar, declanșează rușine, teamă, vinovăție – emoții care le sugrumă, le opresc, le usucă înainte să le dăm voie să vindece.

Într-o lume în care vulnerabilitatea este adesea confundată cu slăbiciunea, plânsul devine un act de curaj.

Plânsul este, însă, o formă profundă de eliberare. Nu cere explicații. Nu cere să fie raționalizat. Cere doar să fie permis.

Și chiar dacă nu par, lacrimile înseamnă curaj.

Înseamnă că porți o inimă care a simțit mult.

Și care, poate, are nevoie să se odihnească puțin… în palma unei lacrimi.

Nu-ți cere iertare că plângi.

Nu-ți cere voie.

Doar lasă lacrimile să spună ce n-ai avut când și cui să spui.

Poate că tocmai acolo,

într-o lacrimă lăsată să curgă, un zid se crapă,

o mască cade,

un adevăr se arată.

Poate chiar cu acea lacrimă,  începe vindecarea.