Imaginează -ți că mergi pe un drum, același drum de foarte multă vreme, convins că acela este drumul tău. Și într-o zi te oprești. Te uiți în jur și îl vezi ca pe un drum străin. Nu pare că te mai duce acolo unde îți dorești. Nici peisajul nu-ți mai aduce bucurie, nici popasurile nu te mai atrag. Nici măcar nu te simți bine pe drumul ăsta și nici nu mai știi ce cauți aici.

Acel moment de oprire e, de fapt, primul semn că începi să vezi dincolo de simplul mers înainte.

Autocunoașterea nu este o destinație fixă. Este un drum în continuă schimbare. O călătorie care, culmea, începe în momentul în care ne oprim. Și ne privim cu adevărat pe noi înșine.

Autocunoașterea începe în clipa în care nu mai poți merge mai departe pe pilot automat.

Autocunoașterea nu e despre a te repara. E despre a te descoperi cu blândețe. A recunoaște când nu mai ești bine cu tine. A sta în fața oglinzii interioare și a spune, fără grabă:

„Vreau să înțeleg cine sunt, dincolo de ce mi s-a spus că ar trebui să fiu.”

Și poate, pentru prima dată, te întrebi cu adevărat:

„Cum mă simt acum?”

Nu cum ar trebui. Nu cum s-ar aștepta ceilalți. Ci cum simți tu, cu tot cu tremurul din piept.

Așa începe autocunoașterea. Cu o oprire. Cu o întrebare rostită din locul acela viu din tine.

Și nu, nu este doar un moment. Pentru că autocunoașterea este un proces constant, o invitație de a trăi prezentul, de a te asculta și a te descoperi permanent, până la capătul călătoriei.