Privește la pânza nesfârșită de albastru și observă cum soarele se pregătește să iasă din scenă.

„Ia te uită, soarele merge la culcare… cum ar fi să sărbătorim așa cum se cuvine finalul unei zile de muncă?”

Și atunci trasează cu pensula o linie portocalie ca focul, în urma soarelui.

Privește amuzat cum portocaliul se întinde și cuprinde pânza albastră.

„Cam monoton”, își zice, și înmoaie pensula în mov.

„Cred că asta ar mai anima puțin lucrurile.”

Gâdilă pânza cu mov de-a lungul liniei portocalii, iar movul și portocaliul încep împreună un tango pasional.

„Aha… nu e cu adevărat sărbătoare fără muzică!”

Și adaugă un nor mare și alb, rotund ca o tobă.

„Încă nu pare destul de vesel…”

Așa că îi pune norului un moț roz și sprințar, iar împrejur presară nori mici dansând ca pufurile care ies dintr-o pipă.

 

Nu știu dacă se întâmplă chiar așa… sau poate chiar așa este.

Însă de fiecare dată când privesc apusul, nu pot să-i spun altfel decât lucrare dumnezeiască.

Și mă minunez, iar inima mi se umple de bucurie și de recunoștință pentru privilegiul de a fi martoră la această măreață pictură.

……………………………….

Când ne lăsăm atinși de frumusețea unui apus, când vedem nu doar cu ochii, ci și cu mintea, cu inima, întreaga ființă ni se luminează. În acel moment simplu, imaginația și emoția se unesc, iar chimia noastră se schimbă: apare dopamina bucuriei, serotonina liniștii, oxitocina apropierii. Când trecem nepăsători pe lângă aceste daruri, rămânem prinși în cortizolul grijilor. Și așa ajungem să fim ca niște roboți, vii dar fără viață. Bucuria nu e un lux, e un act de sănătate.