Furia are reputația unei flăcări periculoase. De multe ori, ne grăbim să o stingem, să o ascundem, să ne prefacem că nu e acolo.
Dar ce-ar fi dacă am privi furia ca pe un foc de vatră?
Un foc care, atunci când e înțeles, poate să încălzească. Poate să lumineze colțuri din noi pe care le-am lăsat în întuneric prea mult timp.
Furia nu este problema.
Ce facem cu ea – asta devine, uneori, problema.
Poate că ai învățat, ca mulți dintre noi, că nu e frumos să te înfurii. Că trebuie să fii înțelegător, calm, diplomat.
Poate că ai învățat să-ți ascunzi furia sub zâmbete, până când încep să te doară obrajii.
Poate că ai confundat furia cu slăbiciunea sau cu agresivitatea.
Dar furia este, în esența ei, o emoție vie. Un semnal că o limită a fost încălcată.
Un foc interior care spune: „Aici nu-mi este bine. Aici s-a întâmplat ceva ce nu pot ignora.”
Când înveți să o asculți, furia devine o aliată. Te învață să spui „nu”, să te protejezi, să iei poziție pentru tine.
Nu ca să distrugi, ci ca să-ți recapeți spațiul.
Când furia nu are unde să se ducă, rămâne în corp.
O furie neauzită nu dispare. Se transformă.
Uneori în încordare în umeri.
În dureri de cap sau stomac.
În insomnii.
În senzația că porți mereu un nod în gât sau o greutate pe piept.
Corpul îți vorbește în locul cuvintelor nerostite.
Pe termen lung, furia reprimată poate duce la epuizare, anxietate, somatizări diverse sau chiar boli autoimune.
Nu pentru că e rea.
Ci pentru că nu a fost văzută, simțită, exprimată.
Furia devine sănătoasă atunci când:
o asculți înainte să o exprimi;
o exprimi fără a răni;
o folosești ca ghid, nu ca armă.
Dacă simți că în tine mocnește ceva de multă vreme, nu te grăbi să stingi focul.
Poate e timpul să-l privești cu atenție.
Să-l lași să-ți vorbească.
Să afli ce ai nevoie cu adevărat.
Furia nu te face mai puțin bun. Te face viu.
Iar viața ta merită ascultată — cu toate nuanțele ei.